Singuri intr-o mare de oameni...

Asa au ajuns oamenii din ziua de azi, singuri! In ultimele zile mi-am indreptat atentia catre calatorii care circula cu metroul si am ajuns la concluzia ca suntem niste tristi. Greutatile vietii, problemele aparent fara rezolvare ne izoleaza si ne provoaca depresii, in cel mai rau caz. Oamenii nu mai stiu sa zambeasca, sa se ajute intre ei, sa vorbeasca intre ei. Ne dam mari credinciosi, pupam icoane si ne omoram la intrarea in biserica, asteptam ore intregi 2 sarmale gratis si avem grija sa injuram inainte de a le primi. Ne inghesuim la cozi oriunde putem, batranii plang si lesina dar nu ar iesi din rand nici in ruptul capului, tinerii par imbatraniti inainte de vreme, adolescentii se cred buricul pamantului dupa ce consuma una-alta...ne cam ducem de rapa, in liniste! Daca ne-am acorda putin timp sa ne privim, sa ne zambim, sa comunicam, poate altfel ar sta lucururile. Poate ne-am intelege trairile, poate am gasi mai repede raspunsuri la intrebarile care ne macina. Si cat conteaza o vorba buna spusa la timpul ei, si cat de important e un zambet si o incurajare... si cat as vrea sa schimb ceva la marea de oameni...